Cautam instinctiv edenul pierdut in clipa ancestrala de ratacire,
Scormonind in adancul inimii dupa sentimente pure,
In necunoscutul nesfarsit al mintii dupa ganduri profunde,
Sau in universurile concentrice care pornesc din noi catre infinit.
Cum am fi cu adevarat constienti de noi daca nu am trasa dorinte si teluri
Pe catena existenei proprii scurgandu-se catre exitus,
Daca am vietui intr-o zona fara trebuinte profunde,
Fara greseli si tatonari, fara termeni de comparatie cu idealul?
Raiul seamana cu o viata indestulata, traita in relaxare si calatorii?
Sau e aproape de aceia care isi cufunda mintea in cunoastere si spiritualitate?
Raiul a fost situat sub o sfera de cristal divin care a fost sparta de cotorul marului cunoasterii aruncat spre cer.
Gasim urmele edenului in cioburile ingropate adanc in tarana, vestigii ale istoriei umane si istoriei vietii animale,
In inconstientul colectiv sau in miturile vorbind despre generatia de aur a umanitatii,
In existenta actuala a speciilor ce inca mai exista pe planeta,
In trairile date de iubirea adevarata care face sa functioneze mintea dupa alte scheme.
Sau in tendinta inascuta a omului de a cauta o credinta care sa-i organizeze existenta.
Merita sa suspinam dupa ce ne inchipuim ca am pierdut sau trebuie sa ne multumim cu ce avem in jur si in noi?
Oare de ce acea muscatura din fructul interzis a fost sinonima cu caderea in pacat?
Ne foloseste la ceva constientizarea binelui sau a raului si trairea pe cont propriu a vietii noastre? 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu